Blaturi de... nisip!

Iata-ma pentru a doua oara la Varciorova. Prima data am trecut pe aici in urma cu un an, in drum spre Cuntu. Atunci am cunoscut-o pe mama lui Ionut, care m-a indrumat cum sa ajung la buticul Irinei si apoi cum sa gasesc drumul spre Cuntu, unde Ionut era meteorolog.

De data aceasta n-am venit singur ci insotit de Rodica. La randul lor, si gazdele noastre au fost in formatie completa, adica: pe langa Ionut si mama lui Maria, ne-au intampinat tatal Ghita, sora Ana, Alin - sotul acesteia, si Emanuel, fratele lui Alin.

In timp ce ne-am rasfatat papilele gustative cu cateva sarmalute si friptura de pui si de iepure, Ana s-a „echipat” intr-un frumos costum popular, vechi de vreo o suta de ani. Au urmat Ionut, Alin si Emanuel, cu totii asistati de catre mama lui Ionut. In fine a venit si randul nostru. Mi-am luat in primire costumul quatre-piece: itarii albi, camasa asijderea, laibarul negru si braul verde-albastrui pigmentat cu pete albe. Costumul Rodicai, la fel de sobru, consta dintr-o bluza alba acoperita de broderii negre, o fusta de asemenea alba precum si un sort negru.

Dupa ce ne-am echipat, tot cu ajutorul mamei lui Ionut, am luat calea Bisericii unde slujba incepuse si fara noi. Chiar daca am intarziat, n-am fost ultimii sositi, in urma noastra usa s-a deschis de nenumarate ori, astfel incat pana la sfarsitul slujbei biserica s-a umplut ochi.

Cand slujba s-a gatat, toata lumea s-a imbulzit sa primeasca binecuvantarea parintelui, dar se vede treaba ca io nu am prea fost dus la biserica. Politicos ca un gentleman, am lasat muierile in fata, desi paracliserul sau ce-o fi fost (acela ce vindea lumanari) ma tot indemna s-o iau inainte, dar io nu si nu, asa ca in cele din urma m-am trezit inconjurat de muieri, mai cu seama babe! De unde sa stiu ca la biserica nu trebuie sa fii gentleman?!

De la biserica ne-am dus val-vartej la Caminul Cultural unde s-a dat startul „Balului Izmenelor”, denumit oficial „Balul portului popular”.

Incalzirea au asigurat-o micii dansatori din Varciorova, apoi cateva perechi de la Ansamblul „Timisul” din Timisoara au predat stafeta multimii de varcioroveni veniti sa-si etaleze cu mandrie frumusete de toale, unele mostenite din mosi-stramosi, altele iesite recent din mainile iscusite ale bunicutelor contemporane.

Fiecare familie avea rezervate locurile la mese, mese pe care era o abundenta de bunatati ce si le-a adus de acasa fiecare clan: fripturi, salate, fructe, paradaise, sunca, branza si evident, fel de fel de torturi si alte dulcegarii apetisante. Desi cu greu s-a mai gasit loc pe masa printre tavile cu bucate, nici sticlele cu diverse licori nu lipseau din peisaj.

Clanul Alexandrescu, din care faceam si noi parte, avea rezervat capatul unei mese, bas langa geam. In timpul „incalzirii” am stat cuminti pe locurile noastre, dar cand s-a dat liber la joc, am ramas aproape singur, doar Maria, mama lui Ionut a ramas la masa.

Din cand in cand ma uitam la ceas, nerabdator sa aflu rezultatul meciului de la Cluj. La pauza fusese 1-1 si Cornel era tare furios pe arbitraj. Din clipa in clipa meciul trebuia sa se incheie asa ca am hotarat sa iau o gura de aer prospat sa-l pot suna pe Cornel. Asta pentru ca in sala n-aveam semnal si chiar daca aveam, sigur n-as fi auzit nimic.

Nici n-am ajuns la usa, ca Gica – pe care-l stiam de la Statia Meteo Tarcu - m-a anuntat cu satisfactie ca Poli a castigat cu franarii de la Cluj! Am parasit totusi sala de bal nerabdator sa aflu amanunte despre meci. Am revenit peste vreo cinci minute si tare m-am bucurat ca diferenta dintre cele zece grade din interior si cele minus zece de afara, asigurau o temperatura placuta, macar  in primele cinci minute dupa ce ai intrat!

Mi-am reluat locul la masa si contemplam pe cei ce jucau in ritmurile alerte ale muzicii populare banatene. O clipa m-am gandit sa-mi fac si eu loc in hora, dar am alungat repede gandul acesta: mai bine fac turturi!

Era a doua noapte alba, in ajun fusesem la o comemorare care a durat pana pe la trei dimineata. Pana l-am plimbat pe Edy s-a facut patru si nu stiu de ce la sapte m-am trezit si n-am mai putut adormi cu niciun chip! Din cauza asta mi-or cazut ochii in gura de somn. Inainte de o baga de seama careva i-am potrivit iute la loc cu limba, desi stiu ca nu e prea bine s-o faci. Pana la urma mi-am luat inima in dinti si m-am infiltrat si eu printre ai mei, la joc.

Trebuia sa fiu insa foarte atent: izmenele mele nu erau chiar pe masura mea. Aveau talia foarte joasa si erau prinse doar cu un elastic pe care l-am mai strans cata, sa nu-mi cada. Atat de joasa era talia izmenelor incat daca ma lasam doar in seama lor riscam sa mi se vada parul pubian si nu numai! Noroc cu camesa care-mi ajungea regulamentar cu doua degete sub genunchi, astfel incit eram asigurat si daca stateam jos!

De parca nu ajungea o grija, mai aveam una. Aveam doua picioare stangi si alea de lemn! Nicicum nu-mi ieseau pasii. „Un pasi, doi pasi, trei pasi, patru pasi” imi rasunau in urechi cuvintele instructorului de dansuri populare dintr-a patra. Eu faceam patru pasi, ce-i drept, dar nu atunci cand trebuia! Noroc cu varciorovenii ca-s oameni falnici, ti se uita de-a dreptul in ochi sau putin deasupra, asa ca nimeni n-avea treaba cu picioarele mele, ca se crucea! La randul meu, eram multumit ca n-am calcat pe nimeni pe picioare decat pe mine insumi, dar n-veam cui ma plange!

Prins in mijlocul horei, n-aveam cum sa nu constat ca nu erau doua costume la fel. Totusi am putut constata ca cele ale barbatilor erau mai sobre, in marea lor majoritate camasile si izmenele de culoare alba, ornate cu migaloase cusaturi cu fire de matase de asemenea alba. Laibarele negre, care imblanite, care nu, realizeaza un contrast puternic. Doar braul ce incinge camasa, mult deasupra... izmenelor, e sobru colorat, predominand verdele, albastrul si negrul. Evident, mai sunt si exceptii de la regula, in special costumele barbatesti recente sunt ceva mai pestrite.

In ceea ce priveste costumele purtate de femei, si aici predomina albul si negrul, dar nu putine sunt cele viu colorate, cum este costumul Anei, vechi de vreo o suta de ani. Pe langa camasa alba, fusta, catrinta si batic, multe dintre dantuitoare isi etaleaza cu mandrie salbele de cate 20-30 de galbeni cu diametrul de vreo 5 centimetri.

Putini erau aceia ce purtau opinici. Oricum opincile erau unisex, deci si ale muierilor erau fara tocuri.

Tot studiind cu atentie costumele ce se perinda iute prin fata ochilor mei, s-au intamplat doua lucruri: am observat ca picioarele lasate sa se miste in voie, se descurca mult mai bine decat atunci cand ma cazneam sa le impun ritmul dictat de encefalul din dotare, asa ca zicala „unde nu-i cap, vai de picioare” trebuie serios revizuita! Al doilea lucru pe care l-am bagat de seama au fost cateva perechi de costume identice, ceea ce parea exclus la o prima analiza.

In fine, urmeaza o pauza binemeritata pentru toata lumea. Isi intra in pita prezentatorul care isi cere partea de atentie batand hotarat in toba, intretinand o atmosfera vesela cu diverse snoave haioase, in grai banatean. N-am inteles eu toate cuvintele, dar le-am ticluit imediat.

Parintii lui Ionut sed la masa in fata mea. Ma gandeam cum sa-i zic lui tata lui Ionut: mos Ghita, nea Ghita, domnu’ Ghita? Un lucru e sigur: mos Ghita n-o sa-i zic niciodata, ca e cu un an mai tanar ca mine! Nea Ghita nu se prea foloseste prin Banat, domnu’ Ghita nu se potriveste... Am sa-i zic asa cum il stie tot satul, dupa porecla: Ghita a lu’Bobu. Totusi, mama lui Ionut ramane mama lui Ionut si gata!

Deci, Ghita a lu’ Bobu ia o sticla din care imi toarna afinata in pocala.

-         Nu-i cu alcool, ma asigura el. E cu tuica da pruna da vara! Poti sa bei cata vrei fara sa te doara capul a doua zi, numa’ sa nu ai tensiune.

-         Pai tuica nu scade tensiunea? Ma mir eu.

-         Ba, da’ asta din prune da vara, asta n-o scade, asta face sa o cresca.

Am ciocnit si ne-am urat ce se cuvine in asemena imprejurari. Mai vorbim de una de alta, ne povestim pataniile... timpul trece, afinata curge... Incepe alta campanie de jocuri. Eu stau iar deoparte, apoi se mai da o pauza... Alt pahar de afinata... Ultimul. Bine, mai asta, asa ca ultimul pahar devine penultimul. Apare si fratele lui Ghita a lu’ Bobu, trebuie sa ciocnesc si cu el. Deci, penultimul pahar devine antepenultimul, ultimul devine penultimul iar ultimul il ciocnesc in sanatatea lui Ion a lu’ Bobu. Buuuun. Mai trec vreo zece minute si apare un ulcior de lut frumos ornat purtat de un varciorovean falos, acum am mai zis. Imi intinde un pahar de unica folosinta din care scoate aerul folosindu-se de ulciorul de lut din care curge mandrete de vin rosu. Ghinion!

-         Tocmai am baut ultimul pahar! Zic eu hotarat.

-         Nu se poate, trebe sa-l bei si pe asta ca azi e ziua mea, fac 47 de ani, argumenteaza Petrica, cel sarbatorit.

Ii urez „La Multi Ani” si imi inmoi simbolic limba in paharul de unica folosinta. Atata nu ajunge insa. In scurt timp inteleg ca paharul de unica folosinta care a fost plimbat pe la mesenii de la masa noastra, va fi plimbat pe la toate mesele din sala asa ca trebuie sa-l inapoiez urgent! Gol, fireste! Sa vedem: antepenultimul devine anteantepenultimul, penultimul devine antepenultimul, ultimul devine penultimul si paharul de unica folosinta devine ultimul.

Pe la ora trei profitam de o noua pauza si cadem de acord sa ne retragem. Bag sama ca din toate bucatele expuse pe mese cea mai mare parte a ramas neatinsa. Le adunam frumos si le ducem la masina, apoi urcam pana acasa.

-         Cine aduce putine bucate i se isca vorbe ca-i sarantoc, imi explica pe drum mama lui Ionut.

Pe la ora trei jumate ne uram noapte buna! Dar Ghita a lu’ Bobu mai are o intrebare indiscreta:

-         Spre casa conduce doamna? O intreaba el pe Rodica.

-         Nu, ca eu n-am carnet! Zice Rodica.

-         Pai atunci dimineata nu mai poti sa bei, concluzioneaza Ghita a lu’ Bobu. Si fara a mai sta pe ganduri, umple doua pahare cu afinata din care mie imi revine unul, plin-ochi!

-         Nu-ti fie frica, ma asigura el. E cu tuica de pruna da vara, nu-i cu alcool. Sa vezi ca n-o sa te doara capul dimineata! Ai sa vezi! Numa sa nu ai tensiune!

Hm! Ati simtit cum v-a crescut tensiunea? Inca nu? Ok, atunci fiti atenti la mine: anteantepenultimul pahar devine anteanteanteantepenultimul pahar, antepenultimul pahar devine anteantepenultimul pahar, penultimul pahar devine antepenultimul pahar, paharul de unica folosinta devine penultimul si paharul plin cu afinata devine ultimul. Acum cum mai stati cu tensiunea?

Gata si cu asta! Hai la culcare! Ba nu! Rodica are chef de sedinta foto. O facem si pe asta si ne culcam pe la patru dimineata!

Suna telefonul. Cornel ma intreaba cand ajung. Aflu ca e ora unsprezece, ora la care trebuia sa fiu la fabrica de bere.

-         Ajung data viitoare, l-am asigurat eu.

Rand pe rand apar toti cei ai casei. Ionut pleaca cu treaba la Caransebes. Noi mai stam si mai vorbim de una, de alta. Rodica si Ana isi descopera o sumedenie de cunostinte comune printre dascalii de la FEAA.

-         Sa vedeti ce frumos e la cules de cirese, ne imbie Ghita a lu’ Bobu. Sau la afine, cand urcam pana dincolo de Cuntu. 14 vedre am cules anul trecut intr-o singura zi!

Apoi mama lui Ionut ne povesteste despre destinul tragic al fratelui ei, fugit in America, prin anii 80, cum a facut ceva avere pe acolo si cum i s-a risipit averea dupa moartea lui plina de mister, demna de Investigation Discovery si emisiunea cu dr. G.

O rog pe mama lui Ionut sa-mi mai zica odata balada lui Mantu. Din balada in balada ne recita versuri scrise de ea insasi, versuri simple dar deosebit de emotionante care n-au cum sa nu-ti smulga cateva lacrimi...

Pe la ora doua suna Ionut. Si-a uita actele acasa si la Buchin sta politia la panda. Am promis ca i le vom duce noi, asa ca peste vreo zece minute ne luam ramas bun de la gazdele noastre ospitaliere, unde ne-am simtit atat de bine.

-         Nu uitati, la opt septembrie va asteptam la noi! ne reaminteste Ghita a lu’ Bobu.

-         Pai asa tarziu se coc ciresele la Varciorova? ma mir eu.

-         Asa-i, veniti si la cules de cirese, si la afine, da’ si la ruga din opt septembrie!

Am promis, si cand e vorba de cirese eu ma tin intotdeuana de cuvant, nu ca la pahare! Abia astept sa vina culesul, desi anul asta va fi cam tarziu bag sama, si asta numai daca s-or mai face cirese!

Si-am incalecat pe-o sa

(scuze, asta era incheierea din mileniul trecut, va amintiti?)

Si-am urcat intr-o masina

Si-am dat drumul la basina benzina!

Alin, Ana si Rodica

Ionut, Io, Emanuel

Ghita a lu’ Bobu, tat Io, Maria, mama lui Ionut

Ion a lu’ Bobu si Ana

Auf Wiedersehen!